sâmbătă, 30 iulie 2011

Mihai Păun - Monolog de prea mult dor

 
Va invit din nou pe site-ul meu pentru inca o scriere din clasa serioasa, zic eu, dar nu strica sa intrati sa va spuneti parerile daca aveti chef
 
Mihai Păun - Monolog de prea mult dor
 
Mihai Păun ©
26.07.2011
 

miercuri, 20 iulie 2011

Mihai Păun - În semn de cancer

 
Atata sensibilitate si suflet am pus in poezia asta ca plangeam scriind-o si poate nu ar fi trebuit sa va spun asta insa cu totii pierdem oameni dragi, iar mai apoi ii plangem ca nu mai sunt printre noi si ceea ce ne ramane dupa sunt amintirile cu ei, momentele bune, care ne sunt adevarate comori.
 
Mihai Păun - În semn de cancer
 
Mihai Păun ©
18.07.2011
 

luni, 18 iulie 2011

Exil la Pontul Euxin (III)

 
Deserto in palagio

1.

pregăteau cărările
vântul şi nisipul,
lunecând spre zările
ce ne schimbă chipul.

umbre peste umbre,
largul şi înaltul,
valurile sumbre
unul după altul.

un deşert de ape
e doar arătarea
ţărmului ce poate
pregătea cărarea.

2.

"pluteam pe marea vieţii la-ntâmplare"
un gând creştea, un vis se prăbuşea în mare
şi nu ştiam ine-i acela care-mpinge
corabia ascunsă sub meninge.
păream pe rând şi Iason şi Tezeu,
fiind poet şi-o scamă oarecare dintr-un zeu.
ba, lăcomit cu somnul uneori,
corabia plutea anapoda prin nori.
imaginam furtuni şi-ncremeniri de gând
ce sfărâmau catarge, - n derivă navigând
şi îmi găseam la Pont, în urmă, tot sfârşitul,
îmbogăţind cu-n fir de praf stelar nisipul.

3.

"ca un avar bogat să-ngrămădesc averi?"
să bulucesc la proră închise lăzi sub cheie?
când de o viaţă port pe umeri dulci poveri:
istoria aceasta ce nu se mai încheie.
ce-mi trebuie palate? am marea şi nisipul
ce în adâncul ei m-aşteaptă tot mereu
să îmi preschiimbe-ntr-altul şi trupul meu şi chipul,
ca la sfârşitul lumii să fiu aelaşi eu.

Exil la Pontul euxin (II)

 

1.

eram
atât de singur,
uneori:
ca o pată de sos
pe o faţă de masă imaculată;
ba,
câtodată,
ca o urmă de zaţ de cafea
pe trena rochiei
unei frumoase mirese.
dar,
cel mai adesea,
ca o pată de cerneală albastră
pe degetul mare
al unui inocent elev
în clasa a-ntâia primară.
atât de sngur eram.
uneori.

2.

cum de-am ajuns să fiu exilat?
Eu,
Care n-am ţinut cont de greşeală
Ori de păcat!
Eu,
Căruia florile îi mulţumeau că există!
Eu,
cel ce făceam viaţa să fie
nu atâta de tristă!
Eu,
cel pentru care soarele răsărea
doar când vroiam,
nu când se nimerea!
Eu,
care inventam rosturile lumii
şi toate,
întortocheatele,
cărări ale minunii!
Eu,
care de fapt,
nici nu exist,
decât în exilul acesta
superb şi cam trist!

Exil la Pontul Euxin (I)

 

După ce voi muri, când voi ajunge în faţa Celui Carele, El, Singurul, are dreptul să judece, nu îi voi spune: "iartă-mă!". "Am fost poet", îi voi spune. "Adică: am iubit, am înţeles de la naştere rosturile nesomnului, am suferit, m-am bucurat de fiecare adiere de vânt şi m-am cutremurat la atingerea fiecărei picături de ploaie, am fost fericit ascultând tăcerea dintre cuvinte şi m-am chinuit, îndelung, viaţa întreagă,să înţeleg liniştea ce leagă un sunet de altul şi de aceea m-am îngerit, pentru că, de fapt, Tu, m-ai iertat încă de la naşterea mea!"

1.

câtă risipă, când o aripă se înfiripă
din gând.
gând după gând, renăscând,
doarme plângând
într-o clipită
şi ce ispită şi infidelă şi aiurită
într-o risipă.

2.

e-atâta culoare în aer, în frunze,
în mângâierile tale confuze,
în încredinţarea cum că am fi
copii care nasc mereu alţi copii.
e-atâta culoare şi-aşa o părere
în alcătuirea ta de muiere
că-mi pierd auzul şi ochiul se-nchide
în asurzitoare, ciudate crisalide,
că piere mirosul şi gustul îmi piere,
doar trupul întreg pe tine te cere.

După amiază la minos

 
Soarele adormise pe o coastă de deal,
doamna blondă, Parsiphae, se gândea la Dedal.
Înlăuntru cei tineri deveniseră maci.
De ce taci Ariadna, acum de ce taci?
Dinspre mare, de-o vreme, soseşte Tezeu.
Ghemul strâmb al nevoii se desfăşură greu.
Taurul,
marele,
carele
doarme sătul,
îl rabdă cetatea destul.
Soarele adormise pe o coastă de zi.
Doamna blondă, Parsiphae, se gândea la copii.
Înlăuntru cei veşnici deveniseră fum.
Ariadna e abur şi-i rouă de-acum.
Peste mări, de o vreme, plecat e Tezeu.
Ghemul sorţii se rupe pentru unii mereu.
Doar taurul,
marele,
carele
în somn a vegheat,
îl rabdă cetatea netulburat.
 
1976
 
Autor: Constantin Lamureanu
Volumul de poezie: Casa argintarului
Slobozia 2003